Asteptandu-l pe fat-frumos

De cand ne nastem, ne hranim cu povesti.

Fetitele se identifica repede cu printesele care ofteaza cu coatele pe geam si privirea pierduta in zare, asteptand pasiv sa fie "salvate", adica initiate in the real world de catre fat-frumosul minunat si viteaz, care le stie pe toate si face treburile ca la carte.

Mandrele ilene cosanzene nu trebuie sa miste niciun degetel, sunt deja concepute de mama natura incat sa aiba atributele feminitatii la superlativ, frumusete, candoare, parul lung si ochii galesi, vocea suava si chipul dragalas, maini delicate si intelepciunea de a spune numai ce trebuie sa auda urechile viteazului.

Crescand, cu greu ne desprindem de povestile copilariei.
Baietii le continua prin jocuri mai mult sau mai putin agresive, iar fetele isi creeaza si se proiecteaza in propriul basm. Si apoi asteapta.
Si iar asteapta.

De fiecare data cand soseste cineva la palat, se entuziasmeaza crezand ca e El.
Pupilele li se dilata, inima incepe sa bata mai tare, tot mai tare...dar, daca din departare drumetul parea alesul, dupa ce se apropie mai mult, isi dau seama ca n-a fost decat un trecator.
Cel care in loc sa ramana, pleaca grabit, cel care in loc sa completeze, ravaseste, cel care, in stare bruta, neslefuit, nu se potriveste sablonului gata creionat in mintea feminina.

Ei bine, dragile mele, gresim. Ca etichetam. Ca incadram in tipare. Ca nu avem rabdare. Ca doar asteptam pasive sa apara in fata noastra nestematul masculin, crezand ca nu este nevoie sa facem ceva in acest sens. Ca el va sosi cuminte langa noi, ne va lua pe calul lui inaripat si ne va purta catre soare. Dar nu se va intampla niciodata asa.

Pentru ca nu exista feti-frumosi. Nici ilene cosanzene. Nici un el perfect, nici o ea perfecta.
Exista un barbat si o femeie si ce pot scoate frumos din impletirea lor.
Cu rabdare. Cu toleranta. Cu iubire.

sursa foto

Masca pentru suflet

Ca tot vorbiram la postul anterior despre masti de infrumusetare a tenului, mi-am dat seama, in timp ce ma relaxam cu minunatiile naturii pe fata, ca si interiorul nostru mai oboseste si trebuie bagat in seama, curatat, tonifiat, revigorat, asemeni tenului.

Metaforic vorbind, si sufletului ii trebuie atentia noastra, in primul rand a noastra si apoi sa emitem pretentii.
De ce zic asta? Pentru ca am observat ca grija fata de tenul tau, ca si grija fata de eul tau interior, se reflecta pe chip si in relatiile pe care le ai. Cu cat te autodisciplinezi sa fii tu cel mai important pentru tine(si nu vorbesc aici despre egocentrism, ci despre normalitate), in armonie cu fiecare bucata din corpul tau si din interiorul tau, cu atat vei avea mai multa "priza la public" si, implicit, tu te vei simti mai bine.

Asa cum te iubesti tu pe tine, asa te iubesc si ceilalti.
Asa cum te vezi tu pe tine, asa te vad si cei din jur.
Asa cum ai tu incredere in tine, asa au si ei.
Este vorba despre relatia ta cu tine, despre cat de bine te simti in propria-ti piele, despre puncte slabe si puncte forte, despre ceea ce vrei de la tine, in primul rand.
Pentru ca abia dupa aceea sa poti pretinde si de la altii.

Si cum, inevitabil, ne mai lasa si bateria interioara, trebuie tot timpul sa fim atenti la semnale si sa facem ceva. Cat mai repede. Cu noi si pentru noi.

Se cheama ca trebuie sa apelam la remedii naturiste, home made, self made. Suntem obisnuiti sa fim masinariile care se epuizeaza la serviciu, pentru ca apoi acasa sa nu mai aiba energie pentru nimic. Sau sa nu mai gaseasca placere in zona domestica. Asemeni unui ten suprasolicitat de conditii externe, dar si de un stil de viata defectuos.

In ultimul caz, preparam repede o masca, o aplicam pe fata si apoi ne luminam instant, pentru ca observam benefiicile implicarii noastre de 30 de minute.

Am putea face asta si pentru suflet? Sa mesterim o masca pentru a obtine efecte similare celor de care se bucura tenul: curatare, tonifiere, revigorare, hidratare...apoi starea de bine?

Cu siguranta ca putem. Suntem cei mai potriviti sa facem ceva pentru binele nostru, pentru fericirea pe care o tot cautam si pe care o asteptam crispati numai de la celalalt. Suntem singurii in masura sa ne facem bine, sa echilibram lucrurile in viata noastra, sa acceptam sa pierdem(chiar si iubiri) si sa ne bucuram de castiguri. Totul in viata e pierdere si castig, numai ca noi putem interveni si putem decide ce pierdem si ce castigam.

Ne putem face masti ori de cate ori este nevoie. Intorcandu-ne cu clementa catre noi si iubind ce doare. Acceptand ce doare. Mangaind, imbarbatand, inchizand rana si trecand mai departe.
Creierul nostru este in asa fel construit incat ne ajuta sa uitam mai repede lucrurile urate, negative. Corpul nostru singur da semne ca vrea sa se regenereze, sa treaca peste, dar are nevoie de implicarea noastra.

Este vital sa invatam ca iubirea de sine ne salveaza. Mai mult decat orice terapeut.
Este o masca pe care o putem aplica oricand, cu ingrediente din noi, singurele care se potrivesc si vindeca.

sursa foto

"Flori de tei deasupra noastra..."

Parca niciodata Bucurestiul nu a fost mai inmiresmat ca anul asta.

Este o placere sa iesi din casa si sa te lasi invaluit de un parfum atat de placut, incat toate simturile parca devin olfactive, tot corpul se rezuma la nas si la spectacolul pe care il simte.

Unii tei miros atat de puternic, incat iti lasa o intensa senzatie de dulce, ca si cum ai gusta mirosul lor.
Placut moment de fericire.

Ca o reminiscenta din Bucurestiul de altadata, aceasta bucata de natura se incapataneaza sa reziste printre industrializari si tehnologii moderne, sa-ti ia mintile si sa le scuture bine de stresul cotidian, dandu-le in schimb un pic de betie dulce, de visare, de evadare din sinele zilnic in sinele tau liric, in propria poezie a simturilor.

Iubesc orasul asta cand se lasa mangaiat de miresme, are o vraja aparte si un puls senzual.
Te indeamna la tandrete, la liniste, la purificare, la catharsis.

Toate verile copilariei mele au purtat mireasma florilor de tei. Aveam vecin un copacel ale carui ramuri imi bateau in geam. Si ziua. Si noaptea. Cu care am povestit multe si care ma linistea de fiecare data.

Poate de aceea ma las vrajita de la prima adiere de parfum si caut cu atata ardoare aroma lor.

De dragul unor vremuri tinere. Si de dragul copilului care iubea teii.


sursa foto

Am 29, merg pe 31...

Bancosul, muza mea in toate, imi arata azi un clip cu doua gagici, una de 29 si una de 31 de ani, care "performeaza" pe masura nazuintelor si a gargaunilor specifici fiecarei varste.

 Destul de pertinente mesajele fetelor, mai ales ca specia feminina tinde sa aiba asemenea desfasurari de sinceritate.

Una peste alta, intr-un mod hilar, ele spun adevarul gol-golut. Adicatelea:

La 20 de ani inca mai visezi ca esti forever young, ca lumea iti e la picioare, cu barbati cu tot, se-ntelege, de-asta e bine sa-i imbrobodesti atunci, cand nici ei nu stiu prea bine ce li se pregateste!

Cand ai senzatia ca esti stapana lumii si ca nimeni nu te va detrona vreodata, cand inca pari o caprioara inocenta ce se vrea vanata, esti total pozitiva, respiri prin toti porii tinerete, candoare, copilarie - eu sper sa nu vorbesc povesti aici, cel putin varsta de 20 de ani a mea asa a aratat, ca timpurile s-or mai fi schimbat, asta e!

Cand inca te tii departe de responsabilitati si chestii serioase, proiectandu-le intr-un viitor la care te uiti asa, doar cu coada ochiului, de teama sa nu se intample mai repede, convinsa ca privirea ta chiar poate vraji, controla si tine la distanta orice noutate care tine de varsta, de trecerea timpului, de schimbari majore si de impact...

Asta pana suna ceasul a 30 de ani.

La nouvelle femme. O noua atitudine. Mult mai stapana pe tine. Mai grabita.

Acum ai experienta, esti trecuta prin viata, deci inteleapta, nu te mai lasi asa usor ademenita, alegi tu extrem de rational si mai putin instinctiv (cum o faceai la 20 de ani), esti pretioasa si pretentioasa si ai dreptate.
Toate judecatile tale te indreptatesc sa fii asa.

Cu greu ajunge sa-ti placa cineva cu adevarat, poate pentru ca deja te placi prea mult pe tine sau poate, satula de atata tine, in diverse ipostaze, te-ai vrea renascanda, te-ai saturat si tu de atatea bife pe care ti le doresti la junele intalnit...ohhhh, varste ingrate, barbatii abia dupa 30 se cheama ca ajung la junete, pana atunci sunt doar niste copii care mai pot fi modelati, ghidati cu usurinta, dup-aia, se trezesc, nu-i mai poti ameti neam.

Ajungi sa stii sa ceri. Si ti se da. Esti sigura pe tine si cu tupeu. Numai ca ceea ce ti se ofera este perisabil, ca si cum te-ar reflecta pe tine, corpul tau, iluziile si naivitatile crosetate la 20 de ani.
Ai devenit o femeie coapta, matura, capabila sa aleaga rational si sa se tina departe de dezamagiri. Setata pe placere. Si pe orice forma de hedonism.

Si totusi constienta ca, deja ajunsa aici, procesul de inflorire a ajuns la apogeu, de-acum nu mai poti reveni la ceea ce ai fost odinioara,  trebuie sa ghidezi cu maturitate cum vei evolua de acum inainte, cat de mult iti vei pastra eflorescenta.

Unele femei chiar raman ca florile, amintire intr-o carte sau intr-o inima.
Depinde ce-si doresc.

banii aduc sau nu fericirea?

Eu as raspunde ca depinde de familia in care te nasti.

Daca te nasti in puf, atunci banii sunt o normalitate, nu neaparat o sursa de fericire...poate de nefericire daca ramai fara ei, ca esti nevoit sa traiesti la standarde mai joase si iti e greu, nefiind invatat asa.

Dar daca te nasti intr-o familie normala, banii iti aduc doar aparent fericirea fiindca s-ar putea sa nu stii "sa-i porti" si sa devii un parvenit memorabil sau s-ar putea sa ti se para o povara, sa-ti dai seama ca datorita lor te invarti intr-o lume falsa, in care totul se masoara in conturi, in case, masini si vacante luxoase, adica numai in lucruri trecatoare, exterioare tie, care nu te definesc ca persoana.

"Am trait un adevarat soc cand mi-am dat seama cat de oribil, lipsit de suflet si de sentimente este stilul de viata de cinci stele. In cele trei saptamani petrecute in Hawaii, am cheltuit o suma impresionanta de bani si nu am intanit nici o persoana adevarata- numai actori. Personalul era prietenos, iar turistii jucau rolul unor persoane importante. Nimeni nu era real", declara milionarul austriac Karl Rabeder care si-a donat toata averea in valoare de 3 milioane de lire pt ca, spune el, "Munceam ca un sclav pentru lucruri pe care nu mi le doream si care nu imi trebuiau. Mi-am spus ca trebuie sa abandonez acest stil de viata si sa incep sa traiesc cu adevarat".

"O lunga perioada de timp am crezut ca bogatia si luxul te fac automat fericit. Provin dintr-o familie saraca in care regula de baza era sa muncesti pentru a obtine bunuri materiale. Asta am si facut", dar se pare ca banii il nefericeau.

Gasiti aici detalii despre povestea milionarului.

sursa foto : http://persistentillusion.files.wordpress.com/2008/07/money-heart.jpg