Sa ne jucam de-a iubirea...

N-am inteles niciodata de ce unii oameni pot spune ca iubesc fara sa simta asta... nu e ca si cum ai spune "buna ziua" sau "la revedere", sintagme care deja sunt niste locuri comune, adica sunt golite de continut si sunt folosite doar pentru ca tin de o anumita conduita politicoasa.
Nu obliga nimeni pe nimeni sa recite " te iubesc" daca expresia asta nu cumuleaza in ea un intreg univers de senzatii, emotii, dor, umilinta...da, iubirea te coboara de pe piscul infatuarii, al egoismului si te face umil, umil in fata maretiei sentimentului...o umilinta care inseamna daruire, inseamna ca tot universul tau deja se limiteaza, sentimental, la persoana care ti-a patruns in viata si-n inima si pe care o simti ca parte a ta, care se potriveste ca o piesa de puzzle gandurilor tale, sufletului tau, corpului tau...
Sa ne plecam in fata gratiei cu care arta "se joaca" de-a iubirea... 
 

"Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam."

Cantec de dor, Nichita Stanescu