Ascultand-o pe Mandy Moore, mi-am amintit de meditatiile filozofice din facultate cand, sub teii atat de bine mirositori din regie, o studenta la litere incerca sa inteleaga tainuitele intelesuri ale iubirii care iesise din carti si se intampla de-adevaratelea.
Cu Pascal in minte, patrunsa de vorbele lui celebre...le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas...incercam sa ma iau in serios, emotional si sa ma ignor, rational.
Dar cum nu ai cum sa le separi, caci fac parte din tine, a trebuit sa le impac pe amandoua...cumva...mi-au trebuit vreo cinci ani si imi mai trebuie inca o viata de acum incolo.
Cu mireasma primaverii ce ne mangaia sufletele inocente, masurand la pas de promenada malurile Dambovitei studentesti, cu pletele fluturande peste umerii goi, dar imbratisati de raze blande de luna, cautam nemurirea. Prin noi. Prin sentimente.
Ratiunea ne-o pastraseram pentru mai tarziu. Urma sa avem nevoie de ea in alte situatii. Mai serioase. Deocamdata eram doar copii.
Si numai simtire. Miros de tei. Si raze blande de luna. Si noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu